INTERVIU // Ion Hadârcă, unul dintre liderii Mișcării de Eliberare Națională, profeții despre trecut, de Ziua Independenței: „Noi am făcut primul pas, iar aceste procese prin care am trecut în acești peste 30 de ani curg, în sfârșit, într-o albie firească”

Chişinău, 27 aug. /MOLDPRES/. Interviu acordat în exclusivitate de Ion Hadîrcă, lider al Mișcării de Eliberare Națională, prim-vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova (1990-1993), pentru Agenția MOLDPRES.

MOLDPRES: Domnule Hadârcă, ați fost primul președinte al Frontului Popular din Moldova și unul dintre liderii Mișcări de Eliberare Națională. În fiecare an, la sfârșit de august, trăiți din nou acele evenimente, fapte, care au marcat Independența Republicii Moldova. Ce emoții aveți astăzi, după 33 de ani de la evenimentul ce a scris istorie?

Ion Hadârcă: În primul rând, vă mulțumesc pentru invitația de a acorda un interviu prestigioasei Agenții „Moldpres”. În al doilea rând, sar direct în esența întrebării dumneavoastră - „cu ce emoții”? Ca să descifrez aceste emoții, ne-ar trebui împreună nu o zi, dar mai multe, pentru că de fiecare dată vine filmul acesta al memoriei, vine copleșitor asupra sinelui și el este însoțit de foarte multe întrebări: Am făcut bine ceea ce am făcut? Ce nu am reușit? Ce s-a reușit în genere? Cum am folosit atunci oportunitățile, pe cât de inteligenți am fost, perspicace? În ce măsură sentimentul național a prevalat asupra politicului sau asupra circumstanțelor respective? În ce măsură Parlamentul și-a onorat misiunea sa de reprezentant suprem al poporului, reprezentant al puterii poporului? În ce măsură clasa politică a făcut față acelor împrejurări foarte complexe și complicate? Iată deja am deschis ușile, porțile spre dialog, ca să sintetizez în primul rând un dialog cu sine.

MOLDPRES: Ați vorbit despre acel film al memoriei. Ce vă amintiți despre acea zi de 27 august din 1991? Cum a avut loc acel act al Independenței? A fost o revendicare a poporului sau a fost o circumstanță dictată de schimbările politice și cele geopolitice din Europa de Est?

Ion Hadârcă: Filmul memoriei îmi aduce imaginea unei Piețe Naționale arhipline. A fost convocată a treia Mare Adunare Națională, care era o demonstrare a suportului masiv al poporului pentru actul Independenței ce urma să fie proclamat. Lideri politici, liderii Parlamentului mai întâi, au venit în fața poporului să se spovedească, să obțină binecuvântarea. Asta era esența.

O piață plină, sărbătorească, cu tricolor, flori și icoane, o Piață a Marii Adunări Naționale (PMAN) în sensul adevărat al cuvântului, căreia nu aveai cum să îi dezminți așteptările.

Trecuți prin această spovedanie, conducătorii supremi ai statului, liderii Parlamentului, ai comisiilor, oameni de bună credință, nume de referință în cultura și politica noastră națională vedeau și ei această așteptare, o împărtășeau, bineînțeles, își asumau, înțelegeau cu toții că traversăm o răscruce istorică dintre cele mai alese, apogeul, clipa supremă a trăirii comune, o clipă astrală, care nu știu dacă se mai repetă.

MOLDPRES: Cine era poporul? O parte era generația născută și educată pe timpul României Întregite, iar cealaltă parte - oameni născuți după 1944, pe timpul Uniunii Sovietice, oameni supuși propagandei, educați în stil sovietic. Cum explicați această sete de libertate izbucnită la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut?

Ion Hadârcă: V-ați apropiat de a doua esență a dialogului nostru - setea de libertate și dorul de libertate. Care au fost forțele care au aspirat și au realizat această clipă supremă? Dacă intrăm și începem a descifra această ecuație, ea are mai multe componente. În primul rând, aveți perfectă dreptate - generația născută în perioada interbelică, un Valentin Mândâcanu, care a contribuit, cu eseul Domniei Sale „Veșmântul ființei noastre” din martie 1988, la deșteptarea, la spunerea adevărului despre identitatea lingvistică, necesitatea trecerii la grafia latină, sau oameni care au suportat și au supraviețuit calvarului deportărilor, calvarului foametei, niște etape groaznice, care țin de un adevărat genocid, genocid programat, gândit asupra distrugerii acestei palme de pământ și a neamului care locuia pe acest spațiu.

Desigur că am văzut și oameni cu decorații de război, care au luptat și de partea Armatei roșii. Alexei Marinat a fost unul dintre liderii emancipării noastre. În cadrul dezbaterilor la Uniunea Scriitorilor, întotdeauna vorbea răspicat, convingător și fără frică în fața instanțelor - un scriitor supranumit un „Soljenițîn al Basarabiei”, după Jurnalul pe care l-a publicat. A revenit de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, a luptat de partea Armatei sovietice, cu pieptul plin de medalii s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității și îngrijea, ducea Jurnalul „Eu și lumea”, în trei caiete. L-au turnat, iar ulterior a fost condamnat de tribunalul din Odesa la zece ani de închisoare cu regim sever, din care a făcut șapte ani și jumătate. A fost eliberat după moartea lui Stalin. Critica în acel Jurnal regimul stalinist și foametea organizată în Basarabia.

Prima mea învățătoare, dna Ecaterina, care a fost ridicată în 1941 cu un copil de nouă luni și dusă dincolo, aproape de Kolîma și a supraviețuit... După moartea lui Stalin, când a fost eliberată prin 1956, a preluat clasa noastră. Vedeam în ochii ei o umbră de tristețe, pentru că nu prea citeam totul... Îndemnul ei și felul ei de a ne vorbi despre limba română, îndemnul de a învăța poezii din Coșbuc, Eminescu, Creangă, pe atunci abia erau editați... Această generație era prezentă.

Mama lui Petru Hadârcă venită cu icoana de acasă, o icoană excepțională, superbă, învelită în prosopul tradițional; sora lui Mihai Dolgan, fondatorul formației „Noroc”, care a locuit cu uncheșii mei în barăcile de dincolo de Baikal, unde au fost deportați, iarăși o dramă, trecută prin miezul propriei mele familii... Din aceștia erau mulți.

Bineînțeles că generația această postbelică, copiii anilor ’50, mulți dintre ei dogmatizați, nu cunoșteau aceste adevăruri în toată profunzimea și amploarea lor. Am început să le cunosc abia când s-a produs ce de-al doilea dezgheț hrușciovist. Crescuți cu aceste dogme, deodată li s-au deschis ochii pentru marile adevăruri: că suntem români, că vorbim limba română. Neamul s-a pătruns de sentimentul demnității, o demnitate asumată. Aceasta este perioada care cuprinde doi-trei ani de la prima Mare Adunare Națională din 27august 1989 și până la 27 august 1991.

Specialiști sovietici: „Nu există limbă moldovenească, există limba română și trecerea la grafia latină este un proces absolut firesc”

MOLDPRES: Procesul de dezgheț pornise, totuși, mai devreme prin acele mișcări de protest din perioada sovietică, care au pregătit terenul pentru revendicarea Limbii Române. Primii au fost scriitorii, care au cerut statut oficial pentru Limba Română. Cât de complicat a fost să îi convingeți pe funcționarii de partid instruiți la Moscova că poporul își revendică limba maternă?

Ion Hadârcă: Procesele de dezgheț au început prin 1987, la o adunare de pomină la Uniunea Scriitorilor, pe 19 mai, când a fost convocată și conducerea de partid. Atunci li s-a spus răspicat: Domnilor, voi continuați o stagnare reînnoită! Țara toată, tot imperiul sovietic fierbea. Se formau mișcări populare, mișcări democratice întru susținerea restructurării. Pe aici era o stagnare totală. Se interzicea orice schimbare.

Atunci, noi am pus problema că limba română era într-o stare foarte critică, nu mai existau școli în limba națională. În Chișinău era o singură școală, care cât de cât făcea față solicitărilor. Restul, chiar de la grădinițe, promovau o politică mixtă a asimilării și a predominării unui singur spațiu lingvistic, una dintre politicile imperiului și de ștergere a memoriei.

Noi nu existam până în 1940, ca atare. Au venit și ne-au dat cultură, au început să ne educe, chipurile să ne civilizeze. Când s-au deschis aceste frontiere și s-a văzut câtă istorie este în spatele nostru, câte drame s-au întâmplat începând cu ocuparea Basarabiei din 1812, apoi procesele din 1917, 1918, Sfatul Țării... Majoritatea liderilor Sfatului au fost arestați și deportați în perioada sovietică, apoi au urmat mișcările timide de protest din perioada sovietică.

Ion Moraru, fondatorul organizației „Sabia dreptății”, mișcare de rezistență anticomunistă, a fost deconspirat împreună cu frații Lungu și condamnat la scos cărbune în Kazahstan. În Basarabia nu a încetat niciodată lupta de eliberare națională. Istoricii au pus în lumină activitatea a cel puțin șapte organizații clandestine de patrioți: „Arcașii lui Ștefan”, „Sabia dreptății”, grupul lui Filimon Bodiu, Partidul Libertății, Partidul Democrat Agrar, Armata Neagră, Uniunea Democrată a Libertății. Majoritatea celor care au scăpat de închisori și de teroare erau acolo, la Marea Adunare Națională.

Gheorghe Ghimpu și colegii săi au încercat să formeze primul front național și au fost trădați de regimul comunist ceaușist. Usatiuc, Șoltoianu, Ghimpu, Graur au fost arestați și condamnați în 1971. Au făcut ani grei de Gulag.

Când am început să punem tot mai răspicat aceste probleme în fața nomenclaturii, prima reacție a fost să adopte două hotărâri ale Comitetului central pentru funcționarea, dezvoltarea limbii moldovenești și, paralel, cu privire la dezvoltarea limbii ruse, adică era baterea pasului pe loc. Uniunea Scriitorilor a insistat, s-a format o comisie specială interdepartamentală de studiere a problemelor cu specialiști din domeniul lingvistic, politic și alte domenii, reprezentanți ai societății, ai păturilor sociale, cum se obișnuia pe atunci.

Au fost dezbateri foarte mari cu invitarea unor specialiști de romanistică din Sankt Petersburg, Kiev și Moscova. Aceștia au spus răspicat: „Nu există limbă moldovenească, există limba română și trecerea la grafia latină este un proces absolut firesc”. Cu aceste adevăruri, Comisia și-a încheiat lucrările la mijlocul lunii august 1989 și, pe 27 august, în ajunul convocării sesiunii istorice a XIII-ea de la Teatrul de Operă, pe atunci Teatrul Liric, noi, reprezentanții Mișcării de Eliberare Națională, am decis că ar fi necesară o convocare și o încercare de a spune răspicat că noi nu vom ceda, noi dorim ca aceste adevăruri să fie recunoscute oficial și limba să fie recunoscută ca atare.

Prima Mare Adunare Națională, o oră astrală a întregului neam românesc

MOLDPRES: Vă mai amintiți de prima Mare Adunare Națională, care a revendicat libertatea și identitatea înaintea revoluției din România?

Ion Hadârcă: Ce se întâmplă? În spațiul est-european deja era un proces lent, dar ireversibil de prăbușire a lagărului socialist. Cădeau regimurile comuniste, veneau alte forțe. Nici în România încă nu se întâmpla nimic.

Eu consider că prima Mare Adunare Națională este o oră astrală a întregului neam românesc, pentru că la ea au participat oameni și din Bucovina, din sudul Basarabiei, care nu era încorporată în spațiul românesc. Avem tot dreptul să spunem că această prima Mare Adunare Națională este și o manifestare supremă a deșteptării întregului neam românesc.

Documentul final al acestei Mari Adunări Naționale, au trecut 35 de ani de atunci, despre suveranitatea statală și dreptul nostru la viitor cuprinde nu doar problemele lingvistice, cum încearcă unii să interpreteze. La prima Mare Adunare Națională, noi am demonstrat că există o elită națională, economiști, juriști, oameni de calitate din toate domeniile. Un Ion Ungureanu, care avea o imagine extraordinară în tot spațiul ex-sovietic și chiar peste hotare cu filme, teatru, interpreți... Aceiași Ion Druță, Grigore Vieru au demonstrat că există o elită națională, care pot să spună aceste adevăruri, poate să le formuleze, să le revendice și să le spună tranșant în fața lumii întregi.

Am anticipat într-un fel și căderea Zidului Berlinului, era o chestiune de procese excepționale. Atunci noi am conștientizat că putem vorbi și putem să ne revendicăm aceste drepturi și există o șansă să ne salvăm ființa națională, să ne salvăm ființa neamului. Asta era problema-cheie.

Până atunci, s-a mai întâmplat un lucru extraordinar. Au avut loc primele alegeri parțial libere și democratice sub egida reformelor gorbacioviste. Suntem aleși opt scriitori, intelectuali din grupul de vreo 50 care reprezentau Moldova în parlamentul unional, așa-zisul Congres al deputaților poporului.

Acești opt intelectuali erau Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Mihai Ciobanu, Ion Hadârcă, Eugen Doga, Mihai Munteanu. Anume noi am început să vorbim și acolo, la Moscova. Era până la prima Adunare Națională. Eu m-am înscris la Moscova în grupul regional condus de Boris Elțin și Andrei Saharov, o mare personalitate. Acesta a pus pe tapet primul proiect de Constituție în baza principiului de confederație: Constituția asta e veche, trebuie aruncată la gunoi! Articolul 6, care ridica partidul comunist în rang partid unic, a fost anulat. Noi, cei opt deputați, am semnat un proiect privind acordarea unor drepturi pentru limbile naționale, ca limbile republicilor unionale să fie declarate limbi de stat. O altă revendicare se referea la instituirea unei comisii de studiere a consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop.

Pe 23 august, s-au împlinit 85 de ani din ziua semnării odiosului pact. Am participat la lucrările Comisiei speciale a Congresului deputaților din URSS și, în decembrie 1989, am votat pentru denunțarea Pactului și declararea nulității acestuia lui ab initio (de la început n.r.). Parlamentul European a declarat ziua de 23 august drept Zi de Comemorare a Victimelor Regimurilor Comuniste și Naziste.

Republicile Baltice, după votarea acestui document, nu s-au mai prezentat în congres. Ele și-au obținut, în fond, toate drepturile. Visam că această condamnare va aduce inevitabil la solicitarea de către țara care a pierdut această parte de pământ – Basarabia - o revendicare politică prin care noi, într-un mod logic, am fi reveni în albia de unde am pornit.

Dar la putere mai erau reprezentanții regimului lui Ceaușescu. Nu a fost să fie. Lucrurile au luat o altă turnură. S-a format un guvern provizoriu acolo. Am avut discuții în câteva rânduri. Mi s-a spus că problema e mai complicată. România abia își revenea după regimul totalitar.

Moscova ne-a transmis că vom avea două republici separatiste pe teritoriul nostru. Gorbaciov: „Iată, până și tricolorul care l-ați votat este identic cu cel românesc. Cum să vă înțelegem? Voi vreți unirea”

MOLDPRES: Republica Moldova, stat liber și independent, apare pe harta lumii pe 27 august 1991. A fost ușor să ne desprindem de un imperiu totalitarist? A acceptat atunci Moscova independența noastră?

Ion Hadârcă: Au loc primele alegeri democratice în spațiul nostru, în martie 1990, când Mișcarea de Renaștere Națională obține mult în percepția politică publică. Se credea că Frontul Popular a obținut majoritatea de voturi, dar era vorba de circa o treime – între 27 și 30% din numărul total al deputaților. Dintre aceștia, noi am delegat foarte mulți reprezentanți în structurile Guvernului, în diplomație. Conform stipulărilor funcționării Parlamentului de atunci, trebuia să îți depui mandatul. Cu toate acestea, noi am reușit să ne impunem programul nostru, pentru că Partidul Comuniștilor, care avea majoritatea prin structurile agrariene, nu avea un program politic reformator.

Eu am insistat în Parlament, încă în mai 1990, să fie recunoscută independența Lituaniei. Astfel, am fost primul stat din lume care a recunoscut independența Lituaniei.

Erau niște semnale foarte clare. Noi ne dorim suveranitatea, ne dorim ca legile unionale să nu mai funcționeze, dorim să avem proprietate deplină asupra tuturor bunurilor, pământurilor, apelor, aerului, legislație, bancă, monedă națională - totul absolut, totul ce se conține în noțiunea de suveranitate statală și națională.

Văzând acest curs, ni s-a dat din deget de acolo, de la Moscova, și ni s-a spus că, dacă nu vom semna un nou tratat unional de reformă, de refacere a URSS, ni se va cere să renunțăm la legislația lingvistică din 1989, la suveranitate. Ni s-a mai spus că vom avea două republici separatiste pe teritoriul nostru. Deci, scenariul era deja pregătit pentru scindarea republicii.

Una dintre obiecții era formulată de Gorbaciov: Iată, până și tricolorul pe care l-ați votat este identic cu cel românesc. Cum să vă înțelegem? Voi vreți unirea. Eu am avut atunci așa o perspicacitate și zic: Mihail Sergheevici, problema se rezolvă simplu. Punem în mijloc stema republicii, deja este pregătită. Mă gândeam la gaura ceea a tricolorului după căderea regimului lui Ceaușescu. Se lucra în comisie, erau mai multe variante de stemă. A fost adoptată tocmai varianta care este și acum pe drapelul Republicii Moldova.

Pe 19 august 1991, Gorbaciov este înlăturat, arestat în Crimeea și se întâmplă o lovitură militară de stat în URSS. Este o etapă dramatică. Junta militară încearcă iarăși să răstoarne lucrurile, puteam să ne pomenim ca majoritatea copiilor noștri să fie trimiși prin Afganistan sau prin alte părți să moară. Am și ieșit la televiziunea națională cu un mesaj de calmare și neacceptare a condițiilor puciștilor. Ei doreau să înconjoare Chișinăul, să scoată militarii din regimentele care erau amplasate chiar în zonă. Am cerut să fie apărate instituțiile statului, iar seara, la Consiliul Suprem de Securitate, mi se conferă prerogativa, alături de ministrul de Externe Nicolae Țîu, să formez, în caz de necesitate, guvernul în exil. Deci, la o săptămână de până la proclamarea Independenței, am fost șeful guvernului din exil. Am avut discuții cu conducerea superioară a României, am văzut protestul foarte clar al lui Elțin urcat pe tanc împotriva puciștilor. În curând, ei au fost înlăturați.

„Limba română este foarte clar formulată în această Declarație de Independență, dar și cursul european”

MOLDPRES: Au existat anumite evenimente care au impulsionat proclamarea Independenței? Erați pregătiți pentru această decizie crucială?

Ion Hadârcă: Văzând toate aceste procese, vecina noastră Ucraina, de care noi depindem sub toate aspectele în ceea ce privește stabilitatea zonală, convoacă Rada și proclamă Independența.

Parlamentul Republicii Moldova, de asemenea, se convoacă. A fost prima ședință extraordinară pe 24 august, dar noi încă nu aveam un document elaborat. Erau doar niște teze, care decurgeau din Declarația de Suveranitatea și din Declarația primei Mari Adunări Naționale. Cursul logic de acolo venea. Colegii mei, domnii Alexandru Moșanu, Vasile Nedelciuc și Valeriu Matei, au considerat că e nevoie de un document amplu, care ar cuprinde și ar da o șansă nu doar nouă, dar și românilor din Bucovina sau din sudul Basarabiei, o șansă să continue procesul de dobândire a independenței și să fie o argumentare logică a parcursului nostru istoric. Zece postulate enumerate într-o singură frază, care curge foarte expresiv până la declarația finală. S-a trecut în revistă întreaga istorie a dramei Basarabiei de la primele înstrăinări, ruperi.
S-a solicitat comunității internaționale recunoașterea documentelor actului final de la Helsinki despre inviolabilitatea hotarelor și recunoașterea independenței.

Este un traseu logic, bine argumentat sub aspect politic, istoric și juridic, lingvistic, de unde suntem și unde venim. Limba română este foarte clar formulată în această Declarație de Independență, dar și cursul european. Suntem europeni, suntem parte integrantă a comunității civilizației europene.

Momentul final suna ca un poem, dacă e să îl rostești frazat: Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să își hotărască viitorul fără niciun amestec din afară, în spațiul istoric și etnic al devenirii sale. Este frumos, este o sinteză a tot ce s-a întâmplat cu noi a acestui parcurs și o încununare a întregului proces despre care am vorbit. E o formulare care de multe ori pe mulți îi pune pe gânduri, o interpretează în fel și chip, dar noi, cei care am pus pe tapet aceste idei, știm că aceasta este deschiderea noastră spre viitor, spre revenirea noastră la matricea istorică și revenirea în spațiul european, ceea ce se întâmplă în zilele noastre.

Cu 276 de voturi, a fost votată Declarația de Independență și eu am fost cel care a propus imnul „Deșteaptă-te, române!”, care a și fost votat.

În pauză, la o cupă de șampanie, se apropie de mine unul dintre cei trei sau patru generali de armată sovietică din componența Parlamentului. Unul din ei era comandantul districtului militar Odesa, Alexandru Morozov. Era foarte agresiv. Ce îmi zice acest general... nu sunt sigur dacă a fost Morozov sau a fost unul dintre cei trei-patru câți erau... se apropie de mine și cu o ură feroce îmi spune: Peste 30 de ani, nu va rămâne nici piatră de piatră din independența voastră. Reproduc exact cuvintele acestea, pentru că mi s-au întipărit, îmi trec ca un fir roșu în memorie. Eu m-am uitat la el și îi răspund: Va rămâne, nu vă deranjați.

Dar mă gândesc că ei știau ce știau când spuneau lucrul acesta, pentru că au provocat războiul din Transnistria, au provocat războiul hibrid, care în toți anii aceștia s-a reflectat până în Parlament, cu restaurarea comunistă, cu multe alte provocări.

Am fost mandatat de către Parlamentul Republicii Moldova, imediat după proclamarea Independenței, pe 2 septembrie 1991, să mă prezint în fața Congresului deputaților din URSS. Am cerut să fie inclusă pe ordinea de zi a Congresului chestiunea cu privire la recunoașterea Independenței Republicii Moldova și a independenței tuturor republicilor care și-a proclamat până la acea dată independența.

În pauza ședințelor, m-am apropiat de Mihail Sergheevici (Gorbaciov – n.r.), care fusese eliberat, și i-am strâns mâna. I-am spus că am fost printre primii care a pledat deschis pentru eliberarea lui din închisoarea organizată de puciști. El mi-a spus doar atât: Da, mulțumesc. Cu asta s-a încheiat. Atunci mi-am dat seama că timpul lui Gorbaciov s-a dus deja. Stăpânul situației era Elțin.

MOLDPRES: Rusia a purtat un război hibrid în Republica Moldova în toți acești ani?

Ion Hadârcă: Da, pentru că noi vorbim de o supraputere care apelează la orice mijloace pentru a compromite, pentru a nu permite dezlipirea, pentru a menține controlul asupra acestui spațiu căruia ei îi zic „russkii mir”.

Noi nu îi zicem așa, deoarece nu avem nimic în comun cu „russkii mir”, doar în măsura în care ne-a ocupat, ne-a exploatat în toți anii aceștia.

MOLDPRES: În 1991, când ați realizat că nu mai există Uniunea Sovietică, că Republica Moldova este o țară independentă, cum v-ați răspuns la întrebarea ce va fi mai departe? Cum vedeați viitorul Republicii Moldova atunci?

Ion Hadârcă: Niciodată nu am avut dubii că se va realiza independența față de imperiul din care am ieșit și de care ne-am despărțit. Niciodată nu am avut dubii că lucrul acesta se va realiza, că este un curs pe care noi l-am adoptat corect, vizionar și de perspectivă. Asta mi-a fost convingerea.

În același timp, temerile mele, că am fost adesea în miezul acelor evenimente, e că vom avea provocări, așa cum ne-au avertizat și ne-au dat din deget cei de la Moscova.

Noi aveam o relație foarte strânsă cu fronturile populare din republicile baltice. Îi cunoșteam bine pe toți liderii și, în mai 1990, până la proclamarea suveranității, am convocat o masă rotundă a fronturilor populare aici, la Chișinău. La acea masă, ei m-au luat la bani mărunți, întrebându-mă: Ion, spune așa deschis, noi, cei din republicile baltice, ce am obținut după condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, atunci când am părăsit congresul? Mulțumim că ne-ați susținut, am votat împreună.

Ei, de fapt, și-au restabilit și Constituția din 1918, au restabilit independența, procesul lor s-a încheiat. Procesul necesității unor mișcări de eliberare națională era încheiat. Dar voi, care ați condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, veți proclama suveranitatea, moment de dezlipire de imperiu? Finalitatea voastră este, pentru că în formula aceasta e complicat să existați... Odată ce vă proclamați români, vorbiți limba română, trebuie să reveniți în matca firească. Adică, procesul de încheiere ar fi unirea cu România.

Da, zic. Acesta este punctul final al procesului de deșteptare. Atunci ei mi-au spus: Dragă Ion, drumurile noastre se vor despărți aici, pentru că ceea ce vă propuneți voi și situația în care vă aflați voi este mult mai complicată decât a noastră și, deocamdată, noi nu avem soluții și nu cred că voi aveți soluții pentru a realiza lucrul acesta. Și asta pentru că atingeți câteva documente europene dintre cele mai importante, cum ar fi, bunăoară, actul final de la Helsinki din 1975, care stipulează inviolabilitatea hotarelor.

Când mi-a spus lucrul acesta, mi s-a făcut atât de trist pe inimă... Vă dați seama că mai avem încă un munte mare, un Everest în fața noastră.

„Odată ce vă proclamați români, vorbiți limba română, trebuie să reveniți în matca firească”

MOLDPRES: Ați vorbit despre faptul că erați un cetățean crescut în perioada sovietică, dar totuși ați îmbrățișat dragostea pentru limba și literatura română. Sunteți autorul versurilor pentru cântecul „Libertate”, interpretat de Angela Bucico. Era o răbufnire?

Ion Hadârcă: Absolut, în contextul pregătirilor pentru Marea Adunare Națională...

MOLDPRES: Cine v-a alimentat și v-a ținut flacăra aprinsă în perioada sovietică?

Ion Hadârcă: Prima mea învățătoare, părinții mei. Bunica, deși nu avea școală, era un fenomen în ceea ce privește limba vorbită, povestitul. Apoi, lecturile care le-am avut, scrisorile care veneau din Siberia și nu înțelegeam de ce rudele noastre trebuie să fie atât de departe. Erau niște evenimente la care trebuia să îți pui întrebări - de ce fratele mezin al tatei și bunelul Toader s-au refugiat în România. A fost primar în Sângerei în perioada interbelică și a reușit să se refugieze cu mezinul. Știa că va fi pur și simplu lichidat.
Unchiul trăiește și acum, are 96 de ani. A fost director, vicedirector, profesor de matematică și geometrie la Liceul militar din Breaza și condiția lui de atunci nu îi permitea să comunice... Închipuiți-vă, tata nu s-a văzut cu fratele său 40 de ani. Este o dramă în sine.

Bunelul a fost acasă să își vadă rudele, prietenii și mi-au spus: Tu nu ești Gadârca, așa cum ne schimonoseau rușii numele. Tu ști ești Hadârcă. Erau niște componente ale trezirii conștiinței naționale.

În paralel, s-a trezit și sentimentul acesta al dragostei pentru poezie, pentru cuvântul scris, pentru Limba Română. Împreună cu Leonida Lari, participam la olimpiadele republicane. Eu luam locul întâi și ea lua locul doi. Tot timpul era o competiție între noi. Am crescut cu această generație a lui Vasile Romanciuc, Tamara Pereteatcu de la Biblioteca Națională pentru copii.

Știam că trebuie să devin poet, asta o știam de pe băncile școlii. Am publicat prima poezie în „Cultura Moldovei”. Învățătorii mei Boris Furtună și Leonid Herța, învățătorii de literatură, organizau cenacluri și îmi mai dădeau pe sub masă să mai citesc și altceva.

„Atunci când Ucraina a reușit să obțină statutul de țară candidat, cel mai important avocat al nostru din UE, România, a pus condiții: că va susține acest statut al Ucrainei, dacă îl obține și Republica Moldova”

MOLDPRES: După o perioadă îndelungată în care nu au fost realizate dezideratele Independenței, cum vedeți astăzi, la o distanță de 33 de ani, ceea ce se întâmplă în Republica Moldova?

Ion Hadârcă: Trebuie să am o abordare dialectică din perspectiva experienței mele dulci-amare de politician. Sunt și autorul cărții „Ruinele și runele războiului”, cronica primelor 101 zile de război din Ucraina. Nu știu cum s-a întâmplat că, din prima zi de la declanșarea acestei nenorociri, am început să îmi notez zilnic. Am publicat acest jurnal. Pe măsură ce creștea tensiunea și vedeam ce se întâmplă acolo, mi-am dat seama că nu este așa cum erau prezentate unele pronosticuri. Am înțeles că nu se va încheia repede, de aceea am și tras linia la cele 101 zile, ca să vedem mai departe încotro derulează lucrurile.

Mi-am dat seama că pălălaia aceasta a războiului poate să ne atingă, să ne ardă cu totul. Am avut experiența aceasta în 1992, războiul din Transnistria. Am avut sentimentul unei nenorociri în momentul acela, când s-a declanșat războiul. Nu îmi rămânea decât să mă rog Domnului ca toate aceste evenimente care au loc acolo să dea un impuls opiniei europene, să conștientizeze că nu e vorba doar de Ucraina sau de Republica Moldova, e vorba de procesele democratice.

Imperiul acesta, ca în totdeauna, are percepția de „russkii mir”, de acces la gurile Dunării, la Balcani, la tot ce este mai bun, așa cum au regretat ei atunci, în 1944, când a dat Stalin ordin să ajungă până la Oceanul Atlantic, dar le-au luat-o înainte aliații americani, englezii și francezii. Poftele acestea sunt incomensurabile, de dominare mondială. Și atunci am văzut că Europa a început să se trezească, să conștientizeze.

Pericolul acesta a fost sesizat la nivel înalt și Republica Moldova a profitat, în sens pozitiv. Era o problemă de supraviețuire. Atunci când Ucraina a reușit să obțină statutul de țară candidat, cel mai important avocat al nostru din UE, România, a pus condiții: că va susține acest statut al Ucrainei, dacă îl obține și Republica Moldova. Iată un moment fericit.

Noi am făcut primul pas, iar aceste procese prin care am trecut în acești peste 30 de ani curg, în sfârșit, într-o albie firească. Suntem un stat cu parteneri foarte importanți, care pot investi aici, ne pot asigura securitatea, un viitor limpede pentru noi, pentru oamenii de afaceri, oamenii din domeniul culturii etc...
Cadrul acesta european și-a deschis, în sfârșit, toate porțile, toate ușile pentru noi. Noi avem acum un avantaj, deoarece oamenii noștri de afaceri pot să participe cu produse pe piața liberă europeană și să aibă condiții avantajoase pentru exporturi. Sunt numeroase programe de asistență în domeniul social, drumurile sunt reconstruite. Cu România avem un program foarte favorabil în ceea ce privește suportul de 100 de milioane de euro. Cu acești bani sunt reconstruite grădinițe. Eu am participat la inaugurarea multor grădinițe construite la nivel european. Vedeam că părinții se bucură. Sunt lucruri pe care nu poți să nu le vezi. Doar răuvoitorii se fac a nu vedea și se fac a le ignora și a le compromite.

Niciodată nu am contrapus și nu contrapun ideea reunirii cu ideea europeană. Ideea unirii nu este antagonistă ideii europene, precum încearcă unii să interpreteze. La fel, nici ideea integrării europene nu este antagonistă unionismului. Dimpotrivă, eu intuiesc și susțin sincronizarea ambelor procese ca fiind doar în favoarea noastră. E vorba de stimularea și favorizarea pentru investiții europene, proiecte importante, infrastructură, drumuri, poduri.

Sunt proiecte care pot veni din UE, pentru a diminua prețurile unirii. Chiar unii de peste Prut vorbeau că acest proces ar fi foarte costisitor și ar apăsa prea greu bugetul României. Trebuie să fim realiști și să beneficiem de toată această deschidere. Mai ales în confruntarea cu aceste fenomene ale separatismului, cu retragerea arsenalului și a forțelor armate ruse, doar comunitatea europeană și internațională ne poate ajuta.

MOLDPRES: Cum sărbătoriți această zi de 27 august: în familie, vă uitați la televizor sau participați la evenimentele publice?

Ion Hadârcă: Cele mai mari sărbători ale mele sunt la masa de lucru. Anul acesta, pe 27 august, colegii de la Muzeul Național al Literaturii Române vor avea o expoziție la care vă invit cu mare drag la ora 16:00. Până la expoziție, se deschide Școala de Vară la Academia de Științe, cu participarea studenților și în prezența președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop.

În prima jumătate a zilei, Parlamentul ’90 se convoacă, în mod tradițional. Un post de televiziune mă invită să comentez prezența liderilor europeni la manifestările noastre legate de Ziua Independenței. Am o zi supraîncărcată.

MOLDPRES: Domnule Hadârcă, vă mulțumim pentru disponibilitatea de a ne oferi acest interviu!

Autor: Cornelia Stefoglu